comma's point of view

her madness isn't the worst thing

2012-02-06T00:00:00.006-08:00

Azi in scenariu zambeai, vorbind despre cum ti-ai petrecut viata pana la mine, sau cum ai fi vrut, nu stiu sa fac diferenta. Am baut dintr-o cana si am crezut ca tacerea mea o sa fie urmatoarea poveste, pentru viitoarele chipuri, care te vor intreba cum ti-a trecut vremea sau cum ai iubit, nu vor sti nici ele sa faca diferenta. Sunt sigura de asta, ca de linia dreapta a diminetii in care m-ai iubit.

Tot azi, am indragit doar raceala diminetii, care a inghitit in culoarea ei tot restul... cat m-as chinui, nu imi amintesc ce-a mai fost, ce-ar mai fi putut fi.

It is fear that sets the limits

2012-02-03T00:00:00.003-08:00

Ma intrebam daca oamenii liberi sunt accesibili, daca se opresc sa stea cu tine de vorba si sa te mangaie. Eu daca as fi libera as intelege sa nu fac mare parte din lucrurile pe care la fac acum. Eu daca as fi libera nu as trai ca o sirena intr-un pahar cu apa.

Libertatea de care ma bucur acum si cu care nu ezit uneori sa ma mandresc seamana cu cea a unui peste intr-un borcan inchis ermetic si aruncat intre talazuri. Prin sticla borcanului se vad mii de ochi rosii, din care tasneste frustarea unor idealuri marine ratate. Puterea ochilor rosii nu omoara pestii, ii chinuie scotandu-le mental solzii, unul cate unul.

Aproape ca aici.

Plansul lui Nietzsche- Irvin D. Yalom

2012-01-28T00:00:00.002-08:00

“Plansul lui Nietzsche” este o carte care nu ar trebui sa lipseasca din bagajul cultural al unui psihoterapeut, valoarea sa constand nu atat in detaliile pretioase referitoare la tehnici de psihoterapie psihanalitica, ci mai ales in usurinta cu care reuseste sa faca inteleasa nevoia iminenta de nastere a acestui tip de abordare a psihismului uman.

Irvin D. Yalom, autorul cartii, alege sa isi exprime afinitatea fata de cele mai controversate si profunde probleme ce tin de natura umana, atat ca practician in domeniul psihiatriei, cat si ca romancier, ambele roluri implicand pricepere si daruire la un nivel care “sui generis” impune rafinament, un rezultat al unei dotari incontenstabile a acestui actor venit de pe dura, dar prea plina de suflet scena a Rusiei, cu o minte si simturi ascutite, un spirit obiectiv, insa totodata patrunzator, o sita interna care nu lasa filtrajul realitatii sa se produca fara critici sau aluzii ironic- constructive, un creator al unei punti a cunoasterii intre problema si metoda de solutionare nu fara a ne priva de amanuntele arhitecturale, care sunt insasi esenta intelegerii mecanismelor de “vindecare a sufletelor”- sursa de inspiratie pentru psihoterapeuti atunci cand se gasesc neajutorati in fata unui caz fara precedent, sau care pur si simplu trebuie sa traseze o cale personala de abordare pentru o tulburare frecventa, dar ale carei remedii clasice utilizate pana la acel moment dezamagesc.

“Plansul lui Nietzche” se devarsa in jurul unei teme aparent filosofice, insa, atata timp cat filosofia are in centru o problema legata ombilical de ceea ce inseamna omenesc, atata timp cat rosturile ei se disting in munca sisifica fara roade de pus pe cantar reprezentata de cautarea raspunsului la cele patru interogatii kantiene, sistematizate tarziu de acesta, insa a caror rasfrangere febrila este resimtita de mii de veacuri de catre umanoizi, ne dam seama ca plansul despre care vorbim se produce cu o voce “crescendo” in jurul omului, izvoraste din toate, impresurandu-l. Izvoraste din piatra, din piatra in jurul caruia omul se intrupeaza si incepe apoi sa isi caute temeiul privind si plangand spre inaluntru.

E voba deci de plansul uman, sau, filosofic spus, de plansul lui Nietzsche.

Alegerea acestuia din galeria ganditorilor de seama, poate fi explicata prin incercarea de a privi intr-o alta lumina, mai putin orbitoare, mai indulegenta si revelatoare de noi sensuri, nihilismul care emana din scrierile sale. Nietzsche, cel care tipa printre randuri, care nu iarta nicio postura umana ce sta sub semnul instinctualitatii, desi aceasta ne este intrinseca, vitala chiar. Atacatorul fara rezerve, dar nu si fara demostratii spectaculoase, al tocmai principiilor care stau la baza functionarii noastre in regim normal, respingatorul ordinii firesti a vietii si a tipului de ontologie care nu ne permite transcenderea dincolo de muschi, oase si celule, neputinta valabila cel putin in conditiile existentiale atat de familiare noua, (re)cunoscute simtului comun.

Zbuciumul nietzschean privit ca autosabotare, flacari incomensurabile ce iradiaza din nucleul crizei existentiale, disperare sterila, dar si ca o calatorie spre un templu inexistent, ale carei drumuri iti ofera savoare si bogatie peisagistica, sau tovarasi de drum intelepti, insa noptile reci ti le petreci departe de casa, departe de tine, framantandu-te si plasmuind vise in urma carora, la trezire, iti simti buzele fierbinti de rugaciune si talpile reci de la lespezile mult idealizatului loc de regasire.

Problema sensului vietii se concentreaza asupra ideii: “unde sfarseste animalul, si unde incepe omul?”, filosoful punand la zid umanitatea care se complace intr-un soi de fericire domestica, in pofida atributelor pe care aceasta la poseda si care fac diferenta intre noi si lucrurile neinsufletite sau organismele lipsite de constiinta.

Un alt criteriu care-l face pe Nietzsche “pacientul ideal” in cura disperarii este singuratatea periculoasa la care s-a autocondamnat acesta, o oaza inepuizabila de resurse intru devenirea ca om si creator, privita astfel de filosoful care considera creatia ca pe un proces imperativ transcenderii spirituale a omului. O inedita slava a singuratatii absolute, incantata de pe o pozitie reconfortanta de catre acest neinteles si sfidator solitar.

Evenimentele sunt plasate in Viena de la sfarsitul secolului al XIX-lea, iar protagonistii sunt Frederich Nietzsche si Joseph Breuer, alaturi de care o figura interesanta este reprezentata si de tanarul doctor Sigmund Freud, care la numai 27 de ani isi efectueaza stagiul rezidential intr-o clinica psihiatrica, avandu-l ca mentor pe Breuer. Exercitand o influenta majora asupra ulteriorului parcurs profesional al lui Freud, stimulandu-se reciproc in polemici suvuroase asupra teoriei inconstientului, Breuer ramane insa consacrat prin activitatea sa experimentala de laborator, cu rezultate deosebite in determinarea rolului pe care urechea interna il are in mentinerea echilibrului si descoperirile referitoare la tehnici de respiratie- tehnica Hearing Breuer.

Povestea fictiva, insa extrem de verosimila, a sedintelor psihoterapeutice neobisnuite prezentate in aceasta carte, este valoroasa prin reusita reconstituirii preocuparilor fundamentale care apar in jurul procesului de gestatie a psihoterapiilor psihodimamice si a incercarilor timide de definire a unor tehnici specifice de interventie.

Nietzsche este acceptat ca pacient de catre Breuer in urma insistentelor unei foste iubite a filosofului, Lou Andreas Salome, care precizeaza in rugamintile ei ca acesta sufera de disperare, o boala cu efecte devastatoare asupra vietii personale si profesionale: Nietzsche renunta la cariera profesorala, alegand sa duca un stil de viata nomad, atat de potrivit temperamentului sau si versatilelor stari sufletesti, strecoara in epistole aluzii la gandurile sale sinucigase, se plange de migrene care il rapun pana intr-atat incat nu mai este capabil sa-si continue opera si, asociaza in acelasi timp, intr-o maniera plastica, durerea cu chinurile unei nasteri- se considera posesorul unei “minti insarcinate” cu viitoarele creatii.

Filosoful dovedeste o atitudine extreme de reticenta in prima faza, aratandu-se oarecum bulversat in fata bunavointei lui Breuer, hotarandu-se sa se intoarca in Basel si sa refuze sprijinul doctorului. Breuer remediaza magistral situatia propunandu-i o solutie inedita si cu rezultate remarcabile pentru amandoi: sa faca terapie unul cu celalalt- Breuer sa gaseasca remedii pentru durerile organice ale lui Nietzsche, iar acesta sa rezolve probleme disperarii lui Breuer, un pretext invocat de doctor si exprimat ca o provocare, cu scopul de a-l atrage pe filosof in “cursa terapeutica”. Freud este doar un figurant in acest scenariu, Nietzsche este cel pe care autorul il pune in postura de a nascoci bazele procedurale ale psihanalizei, inspirandu-l astfel pe Breuer si oferindu-i temeiurile pe care acesta, impreuna cu Freud si mai ales de catre acesta din urma, sa cladeasca edificiul impunator si solid, castelul psihanalizei, cu pivnitele sale ce adapostesc secretele inconstientului, scoase in lumina de noile tehnici.

Nietzsche elaboreaza un plan de vindecare a asa-zisei disperari care are la baza “terapia prin cuvant”, o metoda care nu este straina de Breuer, “curatarea hornului” fiind o tehnica pe care a folosit-o in tratarea pacientei Anna O. (Bertha Pappenheim) si care utilizeaza principiile asocierii libere, material pretios si de mare ajutor obtinut in urma discutiilor necenzurate, a destainuirilor. La aceste abordari se ajunsese deja, numai ca Nietzsche le plaseaza intr-un alt context, le da o alta semnificatie, situatia fiind de natura sa duca la o astfel de resemnificare prin comutarea de pe pozitia de medic, pe aceea de pacient pe care (si-)o (auto)propune Breuer, si de care ne dam ulterior seama ca este planuita nu numai pentru a destrama cadrele disperante ale vietii lui Nietzche, ci, bine intuita, insa neconstientizata, pentru rezolvarea propriei probleme psihologice.

“Plansul lui Nietzsche” poate fi expresia descoperirii transferului, pentru ca la finalul povestii cei doi (mai ales filosoful, care nu cunoscuse pana atunci lumea fascinanta a realaiilor de prietenie) descopera ca sunt prieteni, se renunta la ultima ramasita de formalitate, iar medicul si pacientul se imbratiseaza uitandu-si rolurile pe care si le-au tot schimbat intre ei pe parcursul sedintelor, se bucura si plang intr-un mod spontan, autentic si eliberator.

Este foarte interesant de remarcat elementele comune intre ceea ce reprezinta psihanaliza astazi si modul in care acestea sunt redate fictiv de catre Yalom.

Un procedeu valid a ramas inca notarea raspunsurilor pacientului, inregistrarea reactiilor si interpretarea manifestarilor sale emotionale. Din perspectiva lui Freud, este insa recomandat sa se realizeze aceste insemnari dupa ce pacientul paraseste cabinetul, pentru a-l nu stingheri si a se evita crearea unui mediu in care acesta sa se simta observat si analizat, poate chiar judecat, motiv pentru care este de preferat constituirea unui cadru cat mai degajat, informal (specialistul adoptand, totusi, un stil neutru), oportun pentru “libertatea” asocierilor, simbolurilor, semnificatiilor, semnelor. De asemenea, aceasta presupune si un exercitiu al memoriei pentru terapeut, care regandeste datele cazului si se reimplica, mai detasat, de pe o pozitie analitica si obiectiva, in procesul de gasire a solutiilor si de trasare a unui plan de actiune.

Interpretarea viselor, o teza majora a psihanalizei se regaseste si aici. Visul recurent al lui Breuer in care incearca sa o gaseasca pe Bertha si simte, in acelasi timp, cum pamantul se lichefiaza sub el, pentru ca ulterior sa se scufunde 40 de metri, pe o lespede de marmura impodobita cu simboluri misterioase este insotit si de o explicatie de sorginte psihanalitica, oferita de tanarul discipol Freud. Aceasta asociaza cei 40 de metri cu varsta pe care doctorul o implinise cu putin timp in urma, iar in cadrul acestei interpretari este lansata prima referire la inconstient, simbolizat prin alunecarea spre interiorul pamantului.

Sunt prezentate si doua vise de-ale lui Nietzsche, pe care acesta le-a avut in copilarie, si care, pe langa faptul ca sunt de factura reala, ajuta la intelegerea fondului emotional pe care s-a instalat disperarea acestuia. Este vorba despre visul cu tatal sau ridicandu-se din mormant si cel cu horcaitul batranului- aflam deci despre disparitia figurii paterne la o varsta frageda pentru Nietzche. Pe langa asta, despre tatal sau aflam si ca era o fire religioasa, un aspect care poate sta la originea atitudinii ulterioare de revolta fata de crestinism pe care filosoful o adopta in scrierile sale.

Complexitatea relatiilor care se stabilesc in copilarie cu autoritatea parentala este, de asemenea, un capitol insemnat din marea carte a psihanalizei. Aceata tema este punctata in roman printr-o omonimie- Nietzsche observa ca prenumele mamei lui Breuer este Bertha, la fel cum prenumele Annei O. este Bertha. Urmatoarea constatare pe care o face filosoful este ca interesul doctorului nu era pentru Ana, ci pentru mama lui, disparuta din viata lui mult prea devreme si al carui chip inca ii zambea din sicriu.

O alta idee importanta care ni se dezvaluie este aceea ca, inainte de a coordona un proces terapeutic, psihanalistul trebuie la randul sau sa fie psihanalizat, indemnul socratian “gnosce te ipsum” fiind si de data aceasta o inteleapta cale de urmat. Chiar daca nu se poate ajunge la un nivel al autocunoasterii absolute, omul parcurcand cu fiecare ceas un drum al devenirii, este recomandata identificarea problemelor personale si, pe cat este posibil, eliminarea lor. Sau, asa cum Freud va afirma mai tarziu, fiinta umana aflata in dificultate nu numai trebuie sa admita ca se confrunta cu o nevroza, ci ca nevroza este poate starea “normala” a omului.

O scena semnificativa din carte, valoroasa din punct de vedere psihoterapeutic, este accea in care Nietzche implora ajutorul lui Breuer, momentul in care acesta exprima cu sinceritate nevoia de a fi salvat. Intr-adevar, oricare demers terapeutic soldat cu succes trebuie sa se sprijine, in primul rand, pe dorinta pacientului de a se schimba, de a cuceri echilibrul interior si de a elimina tot ceea ce este negativ, steril, sufocant, ceea ce blocheaza calea catre resursele individuale prin care fiecare “poate deveni ceea ce este”.

Cartea reprezinta si un bun exemplu pentru demonstrarea felului in care psihoterapia psihanalica a fost mai inainte de toate tehnica, pentru ca ulterior rezultatele sa se concretizeze in teorie.

Departe de a reusi sa epuizez temele de interes pe care romanul le suscita, inchei prin a sublinia inca o data valoarea pe care o reprezinta pentru viitorii psihoterapeuti, pasionatii de literatura, psihologie, filosofie… Iar ca varianta de reluare, adancire si meditarea asupra ideilor dezbatute in dialogurile din “Plansul lui Nietzche”, “Asa grait-a Zarathustra” se impune de la sine.

ocolind ziua prin 80 de lumi

2012-01-21T00:00:00.000-08:00

Eram doi batrani care-si vorbeau despre pierderi si nemernicie. Despre nuci, castane, in tipla pastrate, in vreme. Si mereu se casca langa noi un mare gol, in care puteam sa aruncam orice, de la linguri pana la barbi si bastoane, necuviinta si hainele negre, si hainele grele. Cu mana ta, batrane, striveste-mi dimineata si trenurile, cu prea multe vagoane, si orice zi in plus, si kilometrii.

Maine o sa am doua migrene. Una blanda si una... una vrei sa o primesti tu?

there's no sun shining

2011-12-27T00:00:00.002-08:00

"Se afla o puzderie de copii pe campie. Era un fel de calamitate. Erau pretutindeni, cocotati in copaci, pe bariere, pe bivoli; visau sau stateau pe vine pe malul mlastinilor, pescuind sau tavalindu-se in namol in cautarea crabilor pitici de orezarie. Erau si in rau, balacindu-se, jucandu-se sau inotand. Si in joncile care coborau spre largul marii, spre insulele verzi ale Pacificului; mai erau si altii care suradeau incantati, varati pana-n gat in marile cosuri de rachita, care suradeau mai frumos decat oricine pe lume. Si totdeauna, inainte de a ajunge in satele de pe povarnisurile muntelui, ianinte de a fi zarit arborii de mango, intalneai primii copii din satele junglei, unsi toti cu sofran impotriva tantarilor si urmati de haite de caini vagabonzi. Caci pretutindeni unde se duceau copii isi tarau dupa ei prietenii, cainii vagabonzi, prapaditi, raiosi, hoti ai curtilor de pasari, pe care malaezii ii izgoneau cu pietre.

De indata ce soarele asfintea, copiii dispareau in colibele unde dormeau pe dusumeaua din scanduri de bambus, dupa ce isi mancasera portia de orez. Si cum se revarsau zorile, invadau din nou campia, totdeaua urmati de cainii vagabonzi, care ii asteptau toata noaptea, ghemuiti intre stalpii colibelor, in noroiul cald si infect al campiei.

Copiii erau ca ploile, fructele si inundatiile. Se iveau in fiecare an ca mereele periodice sau, daca vreti, ca recolta sau inflorirea. Fiecare femeie de pe campie, cat era destul de tanara ca sa fie iubita de sotul ei, facea in fiecare an cate un copil. In anotimpul uscat, cand munca la orezarie era mai putin trudnica, barbatii se gandeau mai mult la dragoste si, fireste, tocmai atunci femeile ramaneau insarcinate. Iar in lunile urmatoare pantecul crestea. Astfel, in afara de cei pe care-i nascusera, mai erau cei din pantecul femeilor. Asa se intampla regulat, intr-un ritm vegetal, ca o indelungata si profunda respiratie; in fiecare an, pantecul femeii se umfla cu cate un copil, il nastea, ca pe urma sa recapete puteri pana la urmatorul.

Cam un an, copii traiau agatati de mama lor intr-un sac de bumbac, pe care femeia il lega de brau si de umeri. Erau rasi in cap pana la doisprezece ani, cand erau destul de mari ca sa se despaducheze singuri, si tot pana la varsta asta mergeau aproape goi. Pe urma se acopereau cu o bucata de panza. La varsta de un an, mama ii lasa singuri, incredintandu-i copiilor mai mari, si nu-i chema decat sa-i hraneasca, dandu-le direct din gura orezul mestecat de ea. Cand se intampla sa fie in fata un alb, albul intorcea capul de scarba. Mamele radeau. Ce putea sa insemne in campie un asemenea dezgust? De mii de ani faceau asa ca sa dea hrana copiilor. Mai degraba ca sa incerce sa-i salveze pe unii de la moarte. Caci mureau atatia, incat namolul de pe camp continea incomparabil mai multi copii morti decat cei care aveau timp sa cante cocotati pe bivoli. Mureau puzderie, asa ca nici nu-i mai cainau si de mult nu le faceau niciun mormant. Devenise un obicei: cand tatal venea de la lucru, sapa pur si simplu o groapa mica in fata colibei si culca acolo copilul mort. Copiii se intorceau in chip firesc in pamant, ca fructele arboelui salbatic de mango de pe inaltimi, ca micile maimute din delta. Mureau mai ales de holera, de care se imbolnaveau din cauza fructelor necopate ale arborelui de mango, desi nimeni pe campie parca n-ar fi stiut. In fiecare an, in anotimpul cand incepeau sa cresca fructele de mango, ii vedeai agatati de crengi sau sub arbori, asteptand infometati, iar zilele urmatoare mureau in numar si mai mare. Anul viitor, altii le luau locul in aceiasi arbori de mango si mureau la randul lor, caci nerabdarea copiilor in fata fructelor de mango necopate e eterna. Altii se inecau in rau. Altii mureau de insolatie sau orbeau.

Pe buna dreptate trebuiau sa mai si moara. Campia era prea ingusta si marea avea nevoie de secole si secole ca sa se retraga, in ciuda sperantei neostoite a mamei. In fiecare an, mareea, fie ca urca mai mult, fie mai putin, distrugea in orice caz o buna parte din recolte si, dupa ce facea raul, se retragea. Dar fie ca urca mai mult, fie mai putin, copiii se nasteau mereu, cu inversunare. Pe buna dreptate trebuiau sa mai si moara."

(Marguerite Duras- "Stavilar la Pacific")

Poate cel mai trist pasaj pe care l-am citit anul asta, sau realitate la care am avut acces.

Lazar. Efectul Pandora

2011-11-08T00:00:00.006-08:00

Foarte interesanta paralela pe care Suskind o face intre Invierea lui Lazar si istoria lui Orfeu si a Euridicei lui. Sfidarea mortii si transgresarea liniei dintre taramul nefiintei si cel al vietii reprezinta povestile de la care s-a pornit in analiza si abordarea comparativa a pildei invierii lui Lazar cu povestea celor doua zeitati elene. Autorul pune in lumina conditia de muritor umil al lui Orfeu si felul in care acesta paseste cu sfiala in lumea lui Hades si a Persefonei. Orfeu nu isi doreste viata vesnica si nici macar ceva mai mult decat ceea ce inseamna pentru un muritor de rand echivalentul notiunii de “fericire umila”, tot ceea ce temerarul arde de dorinta sa obtina sunt cateva clipe adunate dintr-o viata de om, pe care sa le petreaca alaturi de iubita sufletului sau. Pentru a impresiona stapanii tenebrelor, Orfeu isi foloseste cu maiestrie harul, iar pogorarea sa in infern nu s-ar fi putut infaptui fara aceasta capacitate de a se manifesta artistic, resursa divina care il ajuta in induplecarea spiritelor, talent care totodata este insotit de vanitatea proprie artistului. Lui Orfeu, ca oricarui artist, ii place sa se asculte si sa fie ascultat, iar acest lucru ii reuseste chiar in cele mai vitrege conditii; eroul trist isi canta drama, deznodamantul tragic, indiferent de caile pe care il poarta propriile alegeri, schimbarile intelese poate ca destin; el nu se opreste din cantul durerii sau al bucuriei. Ai simtamantul ca amandoua sunt cantate in acelasi timp. Fericit, pe culmile extazului, stiind ca iubita se afla pe urmele sale pe drumul iesirii din infern, Orfeu canta necontenit, insa, de retinut, numai atata timp cat se stie ascultat si apreciat. Imediat ce trece de granita dintre cele doua lumi, aflandu-se pe un plan intermediar, lipsit de prezenta vreunui spirit, si deci de a unei entitati impresionabile, a auditoriului, pe artist il cuprinde indoiala, isi pierde increderea in promisiunea lui Hades, care ii precizase ca atata timp cat nu va privi inapoi, Euridice ii va pasi pe urme, pe calea iesirii la lumina. Euridice este lipsita de prezenta de spirit, de substanta, ea nu are nicio reactie la harpa si viersul lui Orfeu, ci face ceea ce tocmai ii este strategic sortit sa faca, sa urmeze tacuta, sa testeze din umbra credinta lui Orfeu. Cand parfumul lumii vii se simte, cand tocmai ce trece pragul dintre viata si moarte, Orfeu nu mai rezista, latura sa umana supusa indoielii, orgolioasa, submineaza statornicia, fidelitatea si cutezanta de care eroul a dat dovada pana la acest punct... culminant. Astfel ca, de indata ce paseste in lumea naturala, vie, Orfeu priveste in urma, iar fericirea sa dureaza pana in momentul in care isi arunca ochii peste umar... Euridice era acolo, spiritele nu il inselasera, insa vai, cat de dureros ca ea nu mai avea decat un pas pana la trecerea granitei... cum se pierde ea muta si surda in departare, cat de daramat e spiritul lui Orfeu, cat de tont, lipsit de ratiune... cat de uman a ramas!

La Iisus nu se regaseste nicio farama din umilinta atat de omeneasca ce reiese din atitudinea lui Orfeu, Iisus pare puternic, perfect stapan pe sine, capabil de o premeditare in detaliu a actiunilor sale, din care in niciun moment nu transpare ezitarea. Iisus nu il salveaza pe Lazar de la moarte, atunci cand Marta si Maria ii adresasera aceasta rugaminte, ci el il lasa pe acesta sa treaca “dincolo” si abia apoi isi prilejuieste interventia triumfala, ba inca lasand sa treaca trei zile peste Lazar, mortul. Secventa Invierii este pusa in lumina reflectoarelor, lucrurile nu sunt lasate sa se petreaca in surdina, norodul nu trebuie sa ramana impasibil la aceasta manifestare a non-firescului, ci sa constientize si sa venereze miraculosul, natura extra-mundana a lui Iisus. Suskind face o analogie a acestei demonstratii spectaculoase, asemanand scena din evanghelii cu o campanie de marketing politic, planificata cu rigurozitate, cu deplinitatea constientizarii fiecarui pas si a fiecarei decizii.

O astfel de abordare poate sa ni se para fortata, paralela isi are rostul doar in mica masura, scopurile protagonistilor difera. Orfeu este un muritor care nu are pretentia de a fi altceva/altcineva. Tot ce urmareste acest minunat harpist este sa induplece spiritele Infernului sa ii redea iubita inimii sale, pe cand Mantuitorul vrea sa induplece omenescul sa isi schimbe firea. Oamenii trebuie sa imbratiseze doctrina comuniunii sociale, oamenii trebuie sa stie ca pot interveni pozitiv in propriile vieti si in ale altora numai crezand ca o pot face. Actele de bravada in fata multimii neroade pot parea observatorului inocent un spectacol ieftin, o demonstratie ostentativa a privilegiilor pe care ti le confera puterea. Totusi, aceasta punere in scena are un efect socant.... pana la urma, orice strategie de marketing este adaptata publicului tinta. Trezirea din somnul indiferentei nu poate sa fie decat brusca, cu stridente si urale. Si i-am putea intelege pe acesti oameni, care sunt obisnuiti cu atat de indelunganta absenta fizica a divinitatii, insetati de palpabil si in acelasi timp orbiti de propriile trupuri. Nu sunt de acord cu paralela, si, pe langa diferenta majora de nuanta in ceea ce priveste scopul "personajelor," ne putem referi si la diferenta de statut psihologic, poate chiar moral. Iisus este esenta divina care mantuie omenirea, Orfeu este omul care indupleca spiritele. Ambele metofore sunt frumoase, si daca exista note comune, acestea sunt curajul si credinta, credinta care, pana la urma, in ambele cazuri inseamna iubirea omenescului din oameni. Salvarea prin iubire, am putea spune.

ca un fel de politica

2011-09-17T00:00:00.006-07:00

Mi se pare ca ti s-a umflat un obraz si ochiul iti pare putin mai mic, jumatate din tine s-a umflat, jumatatea egoista, atat de compatimita de partea stanga a corpului tau frumos, nu ai decat atatia ani si ti se pare ca numai tu stii ca se circula regulamentar pe partea dreapta a trotuarului, ca se merge de mana pe trotuar, cu orice femeie care stie ca in partea stanga este inima, dar nu stie ca sunt mai multe trotuare si ca pe unele tu nu poti merge decat singur, nu poate merge decat dreapta corpului tau frumos, egoista si minunata, incat asta ma face sa cred ca a te descurca singur in lumea ta egoista a fost visul atator sute dintre predecesorii tai, pe vremea cand mergeau cu ochii inchisi, si m-am gandit sa pictez pe ochiul drept pe care odata il tineai inchis, vroiam sa iti pictez o ramura de maslin pe pleoapa dreapta si apoi sa te las in pace, ma saturasem sa iti sarut ochii si mainile doar la modul fictiv, ma simteam ca o parte stanga cu intreg corpul, de la un capat la celalalt, si nu a fost nevoie decat ca tu sa ma atingi pe crestet ca sa ma simt mica sau bolnava, poate doar emotionata, ma simteam intreaga langa partea ta stanga si partea ta dreapta, dar stiam ca doar una dintre ele ma stie langa tine, si brusc nu am vrut sa mai mai pictez ramura de maslin, visam sa fiu doar porumbelul ei, cu ciocul in aripile dintre ramuri, si doar ideea de a ma simti impacata m-a facut sa plang atunci cand tu erai cu ochii inchisi si ma rugam sa ii deschizi doar pentru mine, fara sa ma vezi, sa ii deschizi si sa te simti intreg cand eu dispaream fericita ca lipsa mea a redat stangii tale dreapta care i se cuvine, de care avea atata nevoie, si tu esti acum pe de-a-ntregul o jumatate stanga imensa de cer, mereu seninul l-am gasit in partea stanga, albastra si fara de obstacole a cerului, stau si te privesc de la fereastra, mi-am ascuns aripile in maslin si pacea mea este acum in admiratia pentru reintregirea ta sublima de ordinul stang.

de zi cu zi

2011-08-29T00:00:00.004-07:00

Prima regula a feng shui-ului iti cere ca la prima ora sa ridici capul de pe cele doua perne. La a doua ora iti montezi in mijlocul casei o arena, te despaduchezi si in loc de ochi iti pui lanterna. La a treia ora dospesti trei eclere si schitezi cu untura pe cel mai apropiat perete o strategie pentru orele care vin. A patra ora strangi gunoiul si energia negativa intr-un sac transparent si iesi in strada, pentru ca e indicat sa te descotorosesti de ele in miezul zilei. A cincea ora o confunzi mereu cu a patra, drept urmare continui sa acumulezi gunoaie si tensiuni negative, pana iti amintesti ca mai ai de aerisit pivnitele. Asa trece si a sasea ora, iar in a saptea te minunezi ca ai incaput in primul tramvai cu aripi care se taraste nervos pe campii. A opta ora e destinata unei colaborari clandestine cu o sleahta de mercenari timizi, care-si vand sufletul pentru cumparaturile de dinaintea orei de inchidere la supermarket. La ora a noua te-ai cam invechit, dar ziua e inca proaspata, stergi de praf legumele si fructele pregatite pentru ora a zecea. Intr-a unspea ora, siesta se intinde pe o suta treizeci si cinci de minute, ragaz binevenit sa te scuturi de scame, sa umfli un balon si sa il tachinezi pe locatarul din colivia de alaturi. In ceasul al dousprezecelea, gasesti patru scanduri de lemn ars si le transporti pana acasa, stiind ca toate nimicurile culese la nimereala ti-au fost utile la un moment dat. Ora cu numarul treisprezece se umfla pana se crapa in ceasul al paisprezecelea, iar tu nu ai facut decat opt flotari si o budinca. In a cinspea ora, scuturi ultima lenjerie brodata curata si pui intr-un cui o bucata de capastru zdrentuit, cauza a trei crize de lumbago de la ora cu numarul saisprezece care s-au evaporat in tamaduirile dintr-a saptesprezecea, mirandu-te inca o data de conexiunea dintre tampla si noada.

Acum judeca si opreste-te din judecat. Sufla in lumanare pentru ora a optsprezecea, nouasprezecea... douazeci si doua... pentru restul din toate cate au ramas, pana la prima.

I could feel your peace

2011-08-13T07:17:00.002-07:00

Sa visezi un sir infinit de copaci batrani... numai un copac poate sa fie atat de credincios drumului langa care a crescut. In niste plimbari, as vrea sa ma inspire credinta neclinitita a unui arbore din calea mea, a unuia pe langa care am trecut mai des decat vantul. Il stiu... dar el o fi ramas acolo? El ma mai asteapta, se mai roaga de cand eu am sfarsit sa mai umblu?

Primeste povestea asta.

what was used for pleasure can now be used to relieve pain

2011-08-12T00:00:00.007-07:00

Miracolul e ca nu s-a intamplat nimic. Miracolele nu intrec asteptarile celor care le urmaresc, nici nu se prezinta sub limita acestor asteptari, pentru ca altfel nu s-ar mai numi miracole. Apar atunci cand esti mai putin pregatit, cand iti faci un rost din a astepta.

Azi il astept pe maine. Mainele vine iar mirarea mea se casca langa un gol: un scaun gol, un atelier, un pahar, o strada goala. O femeie goala stand pe un scaun gol, un atelier gol in care a fost candva mai multa viata decat in oamenii care au traversat ani in sir aceasta strada goala. Prima inchinare poate fi un miracol pentru un pahar care a stat gol din fabricatie. Un miracol fatal chiar.

Tot ce traim acum e un miracol, dar nu ne dam seama pentru ca trairea miracolului nu implica neaparat si constientizarea sa. I-as zice miracol-ca-suport-al-supravietuirii.

my persistence is my charm

2011-08-03T01:00:00.017-07:00

sursa: Offret

Cu degetele strivite dar sarguincioase totusi, in pofita atator incercari ratate la care au contribuit sau la care s-au pretins inconstient, sub dictari ale unui entitati careia nu-i port niciun fel de recunostinta, incerc sa fac eforturi intru a urma o atat de lipsita de relevanta si scop nobil directie, incat ma mir si eu, se mira si mainile mele de aceasta subita vointa de adaptabilitate. Aceasta absurditate de a intelege mocirla existentiala. Cochetezi cu metafizica, slaba si ingenua fiinta, ravnind sa atingi sferele unei linisti care nu se poate afla decat intr-un univers vegetal. Valul comod si compact al ignorantei poate sa dispara, candva, cumva, insa efortul de a gasi un vesmant colorat de sihastru sub care sa te ascunzi si sa le acoperi pe toate odata cu tine, nu se stie daca va merita osteneala. Ignoranta e neconstientizare, constientizarea e urmata insa de dorinta de a ascunde prapastiile naucitoare. S-ar putea chiar sa nu se mai poata rezista tentatiei de a deveni una cu haul. Discutiile pe care le purtai anapoda despre natura realitatii nu ti-au relevant vreun sens, nimeni nu ti-a oferit nicio explicatie, sugestie, aluzie… nimic nu e de pomana sau, daca se obtine facil, starneste indoiala… adevarul asta e partial…doar ti-au sporit nelinistile… cafeaua asta are prea mult zahar… te-au schinomosit la fata si te-au ingretosat de viata pe care o lasi sa te traiasca, mereu amarandu-ti prezentul, mereu tanjind dupa dulceata primilor ani, cea conservata cu temperamentul borcanelor de toamna, cea pe care vrei sa o gusti si o cauti pe cele mai straine buze, in cele mai vatamatoare atingeri, in cele mai indepartate luni si semiluni, miezuri de paine, colaje cu lumi disparute mototolite langa o busola, rafturi desarte din bucatariile simturilor, dulceata pe care nu ai sa o suprapui niciodata perfect peste gustul din amintire… unicitatea.. unitatea… farmecul pe care timpul intim o da oricarui lucru… parerea… atat de relativ conceptul asta… se sprijina pe gri, griul e prea omenesc, e natura diluata, e un compromis intre alb si negru, intre divin si umanitate, intre putere si categorii de cea mai joasa speta, cutia cu pudra si capacul de veceu, intre copilul imbatranit si senilitatea ultimilor ani, intre sete si un act imbecil de a o amagi cu cuvinte indesate in gura, nostalgia imbatarii cu apa sfintita, tratamentele homeopatice in stadii terminale, parerile… vesnicele pareri, jumatatile de adevaruri, ca si cum un diamant ar sclipi numai pe-o muchie, ca si cum un cutit daca nu e implatat in carne pana la lemnul manerului nu ar rani, sau de parca metalul sau abilitatea de manui o arma ar razbuna copacul… copacul nu are inima, isi bate crengile, oamenii nu au crengi, se bat cu bratele, si cu picioarele, au plamani sa strige si inimi poate doar ca sa le para rau… parerea… imi pare rau.. mi-e bine, imi pare bine ca mi-e bine.. imi pare rau sa aud ca asta te afecteza, binele meu pe raul tau… asta e, incearca sa schimbi bratele cu crengi, si-atuncea si in lumea ta binele va prinde radacini… ia seama… viata poate sa inceteze sa fie o jungla, o putem decora cu plimbari universale in paduri linistite... o putem lasa fara bestiar, fara reguli, fara recompense si sanctiuni… cea mai buna discplina se instaleaza in absenta oricarei reguli, asa, ca intr-un vis tampit de adolescent care a citit despre anarhie si nu a mai putut sa doarma toata noaptea, gandind ca ar putea sa fie mantuitorul deseurilor umane, ca ar putea contabiliza si rationaliza rezultatele proaste ale unei evolutii care, la un moment dat in timpul istoric neinteles de niciun carturar, a nimerit intr-o directie gresita, eroarea explicandu-si-o acum tanarul prin planul magic la care au conspirat niste omuleti energetici manati de o disperare pesimista ce aducea cu intelepciunea, pentru ca el, bietul de el, fericitul de el, sa resemnifice mostenirea Neanderthalului, sa transcrie pe curat o poveste comerciala despre semenii sai, sa invie mortii, sa-si puna capul pe perna si sa adorma in parfumul reveriilor sale, in parfum de detergent cu arome salbatice. Parerea… imi pare ca ma arde focul asta daca imi tin ochii aproape de flacara, imi pare ca omul asta sufera de foame si ca nu mai are in el viata, se vede cum ii tresalta pieptul intr-un horcait care nu mai gaseste puterea sa semnaleze nevoia, durerea, mizeria.. peste putin timp o sa ti se para si tie ca el a murit.. mi se pare ca esti singur, sunt un observator discret si abstract dar uneori mai simt nevoia sa iti spun parerile mele.. mai am niste prieteni care sunt singuri, dar lor li se pare ca gresesc, ca le invadez viata cu parerile mele expuse atat de nepotrivit… sa am grija.. prieteni, prieteni, dar sa nu ne criticam unul pe altul, sa nu ne aratam cu degetul lipsurile, cavitatile launtrice, mustarul alterat din chifla… mai am un prieten care e absent, caruia pot sa ii spun orice, chiar si o istorie a frunzelor, a tacerilor dintre noi, a noptilor irosite, a unei cizmarii falimentate, a unei singuratati scanteind ca roua distantelor dintre mine si un basm care se sfarseste clasic, precum si povestile dusmanilor mei care ar incapea in doua fraze scrise pe un servetel de imprumut.. Cand ma viziteaza acest absent apropiat, intodeauna poarta cu sine o lampa, si daruieste la lumina ei consolari pentru degete potrivnice, al caror unic destin e sa lase prea multe spatii intre randuri si gand.

Si pumnii nu mai sunt muscati pe intuneric, intunericul inceteaza sa mai ameninte. Intunericul se ghemuieste intr-un pumn deschis, risipindu-se.

X

2011-01-18T00:00:00.000-08:00

Impreuna, complementar, in sens opus, mereu catre un scop? Adica asa cum o aripa e inutila fara alta, cum inspir-expir, inghit-transpir, plutesc fara sa ma tarasc, tarasc fara sa clipesc, consum fara sa acopar, acopar fara sa uit, uit fara sa gresesc, gresesc fara sa carpesc, carpesc fara sa las urme, urmez fara sa intreb, intreb fara sa inteleg, inteleg fara sa-mi raspund, raspund fara sa pricep, pricep fara sa imi pese, imi pasa fara sa rezolv, rezolv fara sa mai pot face ceva, fac dar refac, refac dar stric din nou, reinnoiesc pe cele vechi si le invechesc pe cele noi, iubesc ce e vechi, mai putin vechile iubiri, vechile mele iubiri, vechile mele, ale mele, a mea, eu, tu, a ta, ale tale, ale noastre, vechi, noi, iubite, reinnoite, stricate, refacute, facute, rezolvate, pasuite, pricepute, raspunse, intelese, intrebate, carpite, gresite, uitate, acoperite, clipite, tarate, plutite, transpirate, inghitite, expirate, inspirate, unele pe altele, unele fara altele sub cea mai inutila dintre aripi.

IX

2011-01-05T07:30:00.012-08:00

Intr-o pustietate ca in oricare alt colt de lume, o fetita statea pe marginea unei ape, a unei garle, iar tristetea i se accentua cu fiecare oracait de broasca ce imprima orelor un curs lasciv, o taraganare nevrotica. Mirosea a mlastina si a verdeata umeda, iar pe celalalt mal se putea admira fara emotie risipirea unei turme de oi, ca o halucinatie generata de sunetul talangii care venea parca din alte timpuri, desfigurand calmitatea locului.

In acelasi segment temporal se intamplau prea multe lucruri pentru a fi nevoie sa mai fie judecate, sau cel putin intuite. Nu mai era necesar sa le repeti stiind ca ele oricum se petrec indiferent de felul in care tu iti misti buzele, sau daca te uiti prea concentrat in soare, sau de alta optiune interesanta prin care iti manifesti absenta.

Lipsa muschilor si lipsa reflectiei.

Plasarea unui fir de praf intr-un buric de obeza aflata in descompunere, dar inca in viata, inca lungita pe spate si agitandu-si tentaculele.

Un studiu de caz pentru cei inca interesati de rolul zestrei genetice in formarea caracterului la plantele de sera, sau la hibrizi.

O planeta de dimensiunea unui ou.

O proiectie a starilor unei tesatoare de covoare si pleduri, ale carei produse ar fi ramas nevandute daca ar fi stiut sa creeze simetric, daca ar fi avut standarde, daca n-ar fi impletit firul cu lacrimi.

O constructie din metal cu atribute umane, exersand empatia prin cateva acorduri la pian.

O batrana care se aseaza langa fetita si acopera ecranul panzelor de iarba si cer, si apoi tace, si apoi ii surade peste umar indepartandu-se ca orice amintire din viitor.

Acest clivaj neasteptat poate insemna o dezorientare de moment, dar privit altfel poate aparea ca un gest al unei desavarsite maturitati. Luciditatea care nu izvora din inocenta, dar care avea nevoie de ea ca de o oglinda in care totul sa se reflecte limpede… sau poate doar intamplarea ce i-a fost data de a vedea lucurile asa cum sunt, de la un nivel elementar. O posibilitate de a pipai realul, insa realul din inima iluziei. Aceeasi iluzie pe care ti-o da suprafata unei ape care reflecta un arbore… lipsa radacinilor.

2010-11-22T08:31:00.010-08:00

I miss his world.

VIII

2010-11-12T01:40:00.018-08:00

Am gasit odata o barca ancorata la mal si eram singura. In jurul meu musteau dorintele vii ale unor larve. Cu fiecare minut care trecea nu le mai deosebeam de ale mele. Nisipul tacea iar lemnul barcii incepuse sa putrezeasca de plictiseala.

Hai sa ma pierd, mi-am zis. Cu barca asta.

Voi care nu-mi sunteti acum aici, o sa-mi fiti poate cand eu nu o sa mai fiu. Si chiar daca o sa fiti cand eu sa zicem o sa fiu, o sa creasca exponential vointa mea de a nu va mai dori. Eu stiu sa astept, si cu cat stiu mai bine cu atat ma inspaimant. Cand ma inspaimant nu eu raspund de ceea ce fac, sau in orice caz nu o sa dau niste raspunsuri prea bune. O sa ma ajungeti intr-un tarziu, iar eu voi inghiti cu noduri orice urma de simtamant de a va avea alaturi. O sa va insemnez ca sa va recunosc si sa spun apoi ca nu imi mai aduc aminte.

M-am imbarcat si am plecat, supusa unei oarecare conditii, fie ea umana sau larvara. Indiferent de natura ei, nicio conditie nu e acceptabila. Eu insami o conditie ca barca sa pluteasca doar ca sa se scufunde. Calatorul conditionat, care se crede diriguitorul propriilor cai, dar e purtat de vant si n-are legenda.

Si-atuncea am gandit ca am nevoie de legi pentru un drum parcurs inapoi. Un set gata facut, din care sa pierd cate o bucata la fiecare inapoiere, tinand socoteala timpului intemeierii lor.

Stiu Decalogul, mi s-a transmis intr-o limba civilizata si l-am decifrat si in puritatea elocventa a slovelor. Nu mi l-am insusit pentru ca la mine totul se impune prin frica si teroare, insa alte terori decat cele instrumentale, care resusciteaza simturile adormite si firile diluate. Ma supun atunci cu placere. Cu drag primesc acele ordine rastite, iar poruncile ori le ascultam cu toata luarea in considerare pe Sinai, ori niciodata. Pe filonul devenirii mele analizat inca din pruncia tribala, cred ca s-au pastrat acele mecanisme de reactie la zgomote, cuvinte stridente si brutal articulate, sunetul de toba, talanga, clopot, piatra.

Intre blanuri de animal, inca plina de ramasitele facerii am tipat si tribul meu m-a ascultat. Dupa primul racnet permis stiam ca o sa-mi faca placere sa ascult, la randul meu. Placerea de a patrunde fara pregatire intelesul. A fost prima mea aparitie, atunci cand mama si tatal nostru suntem de fapt tot noi, atunci cand stramosii sunt niste copii care ne-au scos in joaca ochii cu batul, pe maidanul junglei. Ne loveam si carnea crestea la loc mai frumoasa si mai frageda, iar in loc sa ne spalam ne jupuiam pielea pentru a se ivi un alt strat mai neted si mai subtire, fara sa ne pese ca ne expunem vulnerabil.

Am fost captivata de focul neinventat care nu se stingea niciodata si nu te ranea, topaiam printre flacari si ele ma invatau gemetele si cuvintele lumii. Povestile la gura focului sunt de fapt o palida reiterare a ceea ce la inceput erau povestile focului. Limbile nostre au ramas rosii de cand vapaia le-a alintat in armonia sunetului. Trebuie ca mai exista o insemnatate cand ele apar deasupra capului. In noptile curate, care durau uneori chiar cativa ani nemasurabili, focul si apa isi dateau intalnire sa ne cante o balada in toate dialectele posibile, multe disparute in prezent, cele mai multe sub semnul permanentei nasteri si transformari . Mereu alte cuvinte, mii de cuvinte rostite intr-o fractiune de secunda, toate asimilate cu intelegerea inocentei. Stiam cu totii pe-atunci lucruri pe care cu mare dificultate ni le-am putea reprezenta dupa cateva secole dedicate explorarilor stiintifice, intr-o stare de constienta neintrerupta. Barbatii le tratau in spirit de gluma iar femeile se luptau sa scape de povara simtului intuitiei, care era atat de exacerbat incat plana asupra starii fizice ca o transa premenstruala fara iesire. Am devenit in scurt timp una dintre acele femei. Ea este cea care imi produce visele si careia i-am inchinat candva un ritual. Desigur, nu in viata asta, acum nu am datele necesare si nici inspiratia de a le cauta unde trebuie, troglodita nu s-a indurat sa mi le insufle. Era ritualul ei preferat si o suspectez ca mi-a creat scenariile vietilor doar ca sa supravietuiasca, sa creeze o conjunctura disperanta si sa imi explice apoi cu un ranjet triumfator de ce era ea mai buna decat mine.

Ava Inferi- Tempestade

VII

2010-10-24T00:00:00.004-07:00

Era un batran care se ocupa cu de toate, iar pasiunile de care nu putea sa se lepede ii ocupau cea mai mare parte a zilei. A fiecarei zile, pentru ca toate erau obisnuite, insa, in acelasi timp la fel de speciale. Impletea rogojini, isi fierbea ceaiuri de sunatoare din care consuma abuziv si, cand nu fuma, isi mesterea meticulos tigarete din tutun proaspat uscat, infasurat in foite de ziar.